Creșe și grădinițe

Educația timpurie este fundamentul pe care se construiește întreaga structură a dezvoltării umane. În primele etape ale vieții, copiii absorb cunoștințe, dezvoltă abilități și formează relații esențiale pentru viitorul lor. Prin intermediul unui mediu educativ adecvat și ghidat de profesioniști calificați, acești mici exploratori descoperă lumea din jurul lor într-un mod sigur și stimulativ.

Învățământul preșcolar nu este doar despre transmiterea de cunoștințe în sens academic, ci și despre cultivarea unor competențe sociale, emoționale și cognitive. În cresa și grădiniță, copiii învață să comunice, să colaboreze și să rezolve probleme încă de la o vârstă fragedă, pregătindu-i pentru provocările viitoare.

Investiția în educația timpurie are un impact profund asupra dezvoltării individuale și a societății în ansamblu. Copiii care beneficiază de o educație de calitate în aceste prime etape a vieții au șanse mai mari să își atingă potențialul maxim în școală și în viața de adult. De asemenea, acești tineri devin oameni maturi mai echilibrați, mai încrezători și mai empatici, contribuind la o societate mai prosperă și mai armonioasă.

Prin urmare, este esențial să recunoaștem și să susținem importanța educației timpurii în cresa și grădiniță, investind în resurse și programe care să ofere fiecărui copil șansa de a își construi un viitor promițător.

În cursul istoriei, instituțiile de învățământ au evoluat de la forme simple de învățare în comunități mici către sisteme complexe de educație la nivel național și global. Primele forme de învățământ au apărut în antichitate, precum școlile sumeriene și școlile egiptene, unde se predau abilități de bază și cunoștințe practice. În Grecia antică, filozofii precum Socrate și Platon au pus bazele educației formale, cu accent pe dezvoltarea intelectuală și morală a individului. Mai târziu, în Evul Mediu, biserica creștină a jucat un rol central în educația europeană, în timp ce în Asia au apărut școli confucianiste și budiste. Odată cu Renașterea, s-a înregistrat o expansiune semnificativă a instituțiilor de învățământ, iar în epoca modernă, dezvoltarea tehnologică a condus la diversificarea și accesibilitatea învățământului la nivel global.

În secolele XVIII și XIX, cu schimbările sociale și economice, au apărut primele grădinițe în Europa și America de Nord. Prima formă de învățământ preșcolar documentată a fost în 1816 în Scoția prin fondarea de către Robert Owen a unei scoli pentru copiii angajaților săi din cadruln unei fabrici de textile, chiar în clădirea fabricii. 

Friedrich Fröbel, fondatorul grădiniței moderne, a introdus conceptul de joc educativ și activități structurate, punând bazele unei educații preșcolare centrate pe dezvoltarea integrală a copilului. Apariția învățământului preșcolar a marcat o schimbare semnificativă în abordarea educației timpurii, recunoscând importanța explorării și a învățării prin experiență în primele etape ale vieții.

În anii ’60 au apărut în Europa primele legi în favoarea înființării pe scară largă a grădinițelor de stat aplicând prescripții și normative clare.

Un rol foarte important în introducerea influenței arhitecturii asupra spațiilor dedicate educației timpurii l-a avut apariția conceptului de psihologie ambientală în anii ’70 în Statele Unite ale Americii. Această disciplină studiază interacțiunile dintre oameni și ambient.

Ambientul joacă un rol foarte important în dezvoltarea copilului unul din momentele critice fiind în jurul vârstei de 3 ani. De când învață să meargă și până la această vârstă copilul explorează cât mai mult posibil, își dorește să descopere spații cât mai ample. La 3 ani, deși are suficientă autonomie să exploreze un spațiu extins, prefera să își desfășoare activitățile într-o serie de spații mai intime, reduse ca dimensiune, în grupuri mici.

Cele cinci câmpuri de desfășurare a activității specifice educației timpurii sunt:

  • Eu și celălalt – copilul dezvoltă sentimentul de identitate personală și descoperă existența celuilalt prin interacțiunea cu colegii, cunoaște noi puncte de vedere și învață să respecte diferențele între el și ceilalți
  • Copilul și mișcarea – mișcarea este percepută ca formă de învățare, bunăstare și echilibru fizico-psihic – se dezvoltă capacitatea de percepere, cunoaștere a obiectelor și orientarea spațială
  • Imagini, sunete și culori – variile limbaje puse la dispoziția copiilor ajută la dezvoltarea acestora prin intermediul actoriei, a muzicii și a experiențelor grafice
  • Discursul și cuvintele – copilul e încurajat să asculte, să dialogheze și să discute astfel dezvoltând încrederea în sine și capacitatea de a comunica propriile emoții, dubii și raționamente
  • Cunoașterea lumii – explorarea lumii înconjurătoare – copilul învață să își organizeze propriile experiențe prin activități conștiente precum a grupa, a număra și a compara

O altă modalitate de a grupa activitățile în funcție de modalitatea în care se desfășoară este:

  • Ordonate – la masă
  • Libere – de natură motorie sau recreativă
  • Practice – a folosi anume instrument, mică igienă personală și uzul serviciilor

Este foarte important ca activitățile libere să se poată desfășura atât la interior cât și la exterior iar acesta este unul dintre motivele pentru care se recomandă ca spațiile destinate educației timpurii să fie amplasate la nivelul parterului. O comunicare directă și continuă este de dorit iar la exterior este necesar să se întâlnească zone care să poată fi utilizate pentru a desfășura activități de învățare în aer liber. Tot în curte, inspirată de modelul educației țărilor nordice, se poate desfășura „școala din pădure”, o modalitate de cunoaștere și înțelegere a principiilor de bază care stau la baza proceselor naturale.

Maria Montessori a fost un pedagog și medic italian cunoscută pentru dezvoltarea metodei Montessori, care pune accentul pe autonomia și autoeducația copilului într-un mediu pregătit special. Prin filozofia sa, Montessori a revoluționat educația timpurie, punând în centrul procesului de învățare nevoile și interesele individuale ale fiecărui copil. A fost prima dată cand s-au introdus obiectele de mobilier create special la scara copilului. Alți factori foarte importanți de care trebuie să se țină cont sunt greutatea și forma scaunelor și a meselor. Mobilierul trebuie să fie ușor astfel încât educatorii și copiii să poată reconfigura cu ușurință spațiul. De asemenea, este de dorit ca mesele să aibă geometrii care permit gruparea lor în varii combinații, specifice diverselor activități desfășurate, astfel copiii dezvoltând și înțelegerea necesităților deosebite, în funcție de fiecare activitate în parte. 

O atenție deosebită trebuie să fie acordată spațiilor de circulație care din simpla aplicare a legilor și normativelor rezulta ca fiind ample și potențial greu de utilizat. Din acest motiv se preferă orientarea sălilor în jurul unei săli centrale în locul utilizării circulațiilor liniare. Astfel apare conceptul de agora, un spațiu central cu posibile veleități multiple: sală de mese, spațiu dedicat activităților libere cu mobilier play-soft și loc de primire și interacțiune cu părinții. De asemenea ar trebui încurajată deschiderea și comunicarea vizuală între sălile de clasă și această agora pentru a dezvolta spiritul de comunitate.

În zilele noastre se pune din ce în ce mai mult accent pe multifuncționalitatea și flexibilitatea spațiilor din clădirile dedicate învățământului timpuriu. Momentan aceste teorii nu conlucrează cu normativele și mai ales cu mentalitatea din România unde se doresc spații clar dedicate și amenajate pentru fiecare moment al zilei: sală de clasă, sală de mese și dormitor cu mobilier fix. Un argument în favoarea săliror triplu-uz este posibilitatea punerii la dispoziția unei grupe a unui spațiu mai amplu în care chiar copiii, îndrumați de adulți, să fie învățați să își amenajeze singuri spațiul. Astfel, de exemplu, o zonă cu salteluțe pentru dormit poate fi facil transformată într-o zonă de citit povești sau de cântat. 

Un alt subiect reativ tabu atunci când discutăm despre conformarea spațiilor care alcătuiesc o cresă sau o grădiniță este necesitatea de spații tehnice auxiliare. În momentul acesta, în România, este de dorit ca instituția să conțină o bucătărie operațional-completă cu toate spațiile pentru depozitare specifice precum și ample spații dedicate spalătoriei cu zonă de uscare dedicată. Necesitatea economiei de spațiu, a reducerii necesității de personal auxiliar precum și exigențe în legătură cu controlul constant al calității alimentelor au dus la externalizarea multor servicii în alte țări. Astfel spațiul spălătoriei a fost înlocuit de un simplu oficiu, întocmai ca la un hotel urban, și bucătăria a fost redusă mult ca dimensiuni fiind transformată mai degrabă într-un oficiu de distribuție a alimentelor livrate în sistem de catering. Probabil că nu există o soluție universală pentru a răspunde la aceste necesități funcționale, fapt pentru care cea mai bună strategie ar fi analizarea fiecărui caz în parte luând în considerare atât resursele spațiale necesare cât și accesul facil la servicii externe. 

Din punctul de vedere al educației, de multe ori spațiul bucătăriei sau al oficiului a fost transformat într-un sector unde este permis și accesul copiilor în anumite zone controlate. Astfel aceștia pot participa la prepararea hranei și, eventual, pot avea acces la ghivece cu legume și condimente de care pot avea grijă dar pe care le pot și utiliza în prepararea mesei. Promovând învățarea directă din contactul cu natura, instituțiile dedicate învățământului preșcolar ar putea să aibă și mici zone de cultivare exterioare sau sere în cadrul curților.

În interiorul clădirii o atenție deosebită trebuie acordată detaliilor care contribuie la crearea unui ambient propice dezvoltării armonioase a copiilor precum:

  • Iluminat natural utilizat la capacitate maximă
  • Iluminat artificial cu lumină caldă și intensitate reglabilă
  • Materiale fonoabsorbante care să reducă nivelul de sunet transmis între două spații adiacente
  • Zone dedicate copiilor care încă nu merg acoperite cu varii materiale senzorial-stimulante precum cocos, bambus, mochetă de lână
  • Utilizarea de linoleum și varii șape cu o anumită elasticitate, compatibile cu încălzirea în pardoseală
  • Pereți colorați în general cu nuanțe deschise calde însă în cazul utilizării culorilor mai puternice este de dorit a nu depăși nivelul de 1.5m pentru a evita suprasolicitarea senzorială

În ziua de azi în România ne aflăm într-un moment de criză atunci când discutăm de spațiile dedicate învățământului preșcolar și este de datoria noastră să transformăm această situație într-o oportunitate. Printre problemele evidențiate principalele sunt: supra-aglomerarea spațiilor (uneori rezolvată prin crearea de grupe de copii exagerat de mari, alteori prin liste de așteptare lungi care blochează accesul copiilor), dificultatea dialogului între administrația locală, inspectorate, educatori și publicul larg, lipsa bugetelor necesare, obligativitatea achiziționării serviciilor și produselor cu prețul minim rezultat în urma procedurii de achiziție publică, accentuarea inechității sociale prin dezvoltarea de instituții private (uneori cu tarife prohibitive).

Cel mai probabil dezvoltarea și utilizarea de proiecte tip pentru clădiri nu este cea mai bună soluție deoarece pentru a ușura procesul sunt puse toate situațiile pe picior de egalitate în condițiile în care nu este niciodată cazul și o astfel de abordare nu poate să fie altceva decât un compromis. 

De dorit ar fi să se găsească o modalitate de a încuraja dialogul și cooperarea între decidenți și utilizatori. 

Un proiect ideal pentru o clădire destinată comunității presupune câțiva pași esențiali:

  • Consultarea societății civile
  • Extragerea de concluzii în urma consultării
  • Realizarea unui studiu sub formă de pre-proiect prin care să se evidențieze oportunitățile amplasamentului și constrângerile programului de arhitectură
  • Un calcul realist al costurilor de investiție luând în considerare înaltul standard de calitate necesar pentru buna realizare a unui proiect de asemenea importanță
  • Atribuirea proiectului unei echipe de specialiști capabili de realizarea acestuia la cel mai înalt nivel printr-o formă de achiziție publica agreată (a se lua în considerare Concursul de Arhitectură ca fiind o metodă care dă roade pe plan internațional)


În concluzie, adoptarea unor bune practici în arhitectura clădirilor destinate creșelor și grădinițelor reprezintă un aspect crucial în asigurarea unui mediu sigur, stimulativ și adecvat pentru dezvoltarea optimă a copiilor. Integrarea elementelor de design care promovează interacțiunea socială, conexiunea cu natura și adaptabilitatea spațiilor poate îmbunătăți semnificativ experiența educațională a acestora. Prin abordarea holistică a proiectării, se poate crea un cadru propice în care fiecare aspect al mediului construit să susțină dezvoltarea fizică, emoțională și intelectuală a copiilor, contribuind astfel la formarea unei generații viitoare sănătoase și fericite.

Nu în ultimul rând, trebuie tot timpul să ne aducem aminte că Educația este singura manieră de a dărui care nu comportă o pierdere.